Nu mai stă nimeni aici

Nu mai stă nimeni aici este titlul unui conglomerat de texte ce urmează a fi scris. Nici el nu știe dacă se va scrie singur sau dacă autoarea se va ancora în chinurile claustrofobice specifice scrisului. În toată deșertăciunea lui, textul speră, la fel cum și omul o face când deschide ochii dimineața.

Uneori, las bricheta să-mi decidă soarta. Așa se face că merg la bucătărie să fumez. De fiecare dată, fac o pauză, mă uit în stânga și dreapta să fiu sigură că sunt singură, îmi aprind țigara și-mi spun „da, încă sunt aici …” Asta pentru că nu știu dacă am oprit gazul. Devine enervant, întotdeauna îl opresc. 

Mereu mă gândesc „poate nu ar trebui să îl opresc de data asta”, însă trupul meu presupune că trebuie să se agațe de speranță. Un adevărat truc al minții, dacă mă întrebi pe mine! Nimeni nu știe răspunsul, dar toți ne agățăm de ceva întunecat!

Ce trup obsedat de palpații dureroase. Se regenerează după fiecare noapte așa că durerea persistă la fiecare trezire. O muncă sisifică, să renaști la nesfârșit, chinuind fiecare fibră să se revolte împotriva voinței…

1. Letargia v2.0

Realizez din ce în ce mai mult că se răspândește o stare de letargie. M-am uitat imediat în Dex să fiu sigură că despre asta e vorba și am găsit: „stare patologică caracterizată printr-un somn adânc, de lungă durată, însoțit de diminuarea funcțiilor vitale. (Fig.) Apatie, amorțeală, inactivitate totală.” Da, nu asta arată oglinda, nici pe departe, nu mă încadrez aici.

Din păcate, este vorba despre ceva mult mai grav și crâncen. Să încerc … Un fel negătit de stare, destul de patologică, identificată printr-un coșmar tri-dimensional, de durată permanentă, însoțit de pulsarea nucleară a miilor de gânduri, idei, concepții, sentimente, dezamăgiri, frustrări, încercări, deșertăciuni, speranțe, tolerări, coride, tulburări, ființe! Practic, o foaie albă mutată de colo colo, niciodată scrisă dar mereu îndoită în mai multe straturi, trasă din părți și depozitată în locurile sumbre.

Cum se tratează asta? Ce fel de boală poate fi? Pentru că m-am blocat în sertarul vieții mele și nu știu cine e stăpân pe cheia mea, era mult mai ușor așa, să fi fost salvată la comandă. Dar am avut grijă să mă ascund bine, să nu cumva să se vadă o lacrimă prelingându-se pe obraji. Măcar carcasa a rămas de oțel. Dar, revenind, cum fac ordine în sertarul ăsta, cum îi administrez o porție bună de adrenalină astfel încât virusul letargiei v2.0 să nu facă ravagii fatale?

Scuzați limbajul greoi, pur și simplu se inserează cuvintele de la sine. Carență, intransingent, cordon, vacant, longevitate, mă jur pe mâna stângă, le cunosc și le simt dar și-au pierdut contextul. Poate sunt chiar bătătoare la ochi, așa cuvinte, deloc aleatorii, într-un așa sistem. Cu toate astea, mâna dreaptă le încearcă, poate a supraviețuit cineva. Poate chiar cineva care să înțeleagă cât de dureros poate fi să respiri în condiții înverșunate.

Urâțenia omului a depășit nivelul turmentatului, stăm toți cu ochii deschiși, privind în față ca și cum așteptăm trenul să ne calce, să ne ducă în viața următoare. Ce bătălie să duci în minte, căutând curajul să te arunci înainte primul! Încotro să merg? Am libertatea pasului dar deciziile s-au împrăștiat în lături, în fața mea e doar imposibilul. Ce faci atunci când nu poți merge înainte? Să te balansezi stânga-dreaptă până reușești să te aduni?

Mi-au înghețat brațele în plină vară încercând să găsesc rostul. Al meu. Fiindcă dacă m-ai întreba acum ce fac (acel absurd indiciu că ai începe o conversație dar fără să o faci), ți-aș spune că exist degeaba. Mușc din carnea rebelă a unghiei și trăiesc într-un cap care trăiește în altă lume.

Lumea asta din afara capului parcă renovează proprietățile definitorii ale unui blestem, pe zi ce trece. Când observi că a mai avut loc încă un record în plafonul superior al prostiei, apare încă unul. Să nu uiți ce comic poate fi când ești paralel pe brânci-ul altora.


„Da, aici nu mai stă nimeni, au rămas doar câteva păpuși vii sădite de Caragiale, adulmecând mirosul fățărniciei și mestecând același moment de revoltă, fără să coboare de pe piedestal.”


Atât reușise să își noteze în carnet, trebuia să aibă o dovadă că există. Creionul e negru, foaia e albă, cuvintele sunt scrise. A fugit apoi să răspundă la ușă, cineva suna insistent, ca un mesager al apocalipsei. Nu era decât elefantul, vărul îndepărtat al rinocerului, și voia să intre în casă dar nu încăpea pe ușă. Așa știuse că lucrurile aveau de gând să se schimbe, mirosea putrezimea corpului aruncat în fața ușii ca gunoiul care se adună în fiecare zi.

2. Ne duceți și pe noi?

– Victoria! Mișcă-te, că ne așteaptă mortu’!

Avea o tendință de a ignora oamenii care o strigau pe nume. Nu-i plăcuse niciodată numele ei pentru că nu avusese în viața ei vreo victorie. În plus, considera că o limitează, ea nu era doar un nume scris pe un certificat. De aceea, când cineva striga la ea, doar deschidea ochii puțin, să vadă ce fel arată liniștea. Așa se trezea în fiecare dimineață, înghiontită de mama ei cu imperative care îi sfâșiau ochii mijiți, „haide!”, „mișcă!”, „trezește-te!”. Nu înțelegea de ce, unde, cum, pentru ce? I se părea că toată lumea are acel scop predestinat, scenariul fiind făcut înainte de culcare și executat primul lucru dimineața. Dura mai mult până își socotea toate simțurile, să vadă dacă nu cumva s-a pierdut vreunul prin vise, care din acestea a mai ruginit, care a mai renăscut. De un singur lucru era sigură, însă, era liniște. Vedea din ce în ce mai slab, își spunea: „atunci când nici ochii nu mă mai ascultă, sfârșitul bate la ușă. Parcă bătuse cineva la ușă…?”

– Îmbracă-te, taxiul a ajuns demult!

Îi plăcea mult să meargă cu taxiul, să fie condusă departe, în timp ce cădea pe gânduri, nemișcată. Se așeza mereu în față, cot la cot cu șoferul pentru că îi plăcea poziția lui în universul lui mic. Static, mereu în mișcare și așteptând întotdeauna o destinație la comandă. Mereu călător, cu urechea atârnată la radio. Dar nu-și băuse cafeaua și nu ieșea din casă fără să soarbă o picătură măcar. O picătură era administrată ca o injecție, își imagina cum intră în vene să dea alarma sângelui: „Trezirea! Este timpul pentru o nouă doză, carnea și osul nu se mișcă singure! Să trecem la treabă!”, și val-vârtej râurile se agitau să pornească omul.

Dar nu avea timp și de asta, era pe cont propriu. De regulă, nu asculta de nimeni și avea mereu grijă să se impună cât mai tolerant posibil astfel încât lucrurile să meargă în direcția ei și nu invers. Dar acum mortu’ îi dădea scopul, o aștepta să îl conducă la cimitir.

– Dar unde ne grăbim? Stai să îmi pornesc și eu sistemul …
– Haide, că stă coșciugul afară în soare și se încălzește mortu’ prea tare. Și apoi trebuie să îl schimbăm în alte haine, să arate curat la biserică.

Victoria nu putea să alerge după nimeni, nici măcar pentru ceva. Nu îi era fizic imposibil, ci logic nu îi era plauzibil. Cât de absurd să alergi în căutare de sănătate, cu viteza inimii, cum practică omul după ce a depășit limita viciilor confortabile. „Cum să alergi pur și simplu? Dar mai ales, către ceva sau cineva?” Din același motiv prefera mereu să se așeze în autobuz cu spatele la drum. Voia să fie condusă de undeva, nu să vadă unde merge, asta știa deja. Așa își imagina ea că își ia deciziile proprii.


Se născuse puțin după miezul nopții așa că era mereu între două lumi, mereu la limită. De aceea îi plăcea mai mult noaptea, oamenii nu funcționau atunci, dormeau ca niște cadavre în așteptarea luminii. Așa îi prefera, liniștiți, în tranșa viselor, descurcându-se în alte lumi. Mai mult, noaptea putea să gândească fără zgomotul cotidian, din cauza căruia se simțea mereu captivă în lumea sunetelor de necuprins. Și, deși știa că putea să facă oricând noapte în ziua mare, alegea să mai pulseze și printre vocile absurde ale realității din când în când. Se folosea de aceste voci pentru a discuta cu vietățile ei, noaptea. Un înger și un demon pe fiecare umăr. Ea, în schimb, îi avea în urechi. Pe urechea stângă, demonul Lisabeta care o chinuia și o încurca în existență cu îndoieli, sentimente încurcate, o vietate extrem de anxioasă și plină de amărăciune. Pe urechea dreaptă, îngerul Daria, era jumătate din jumătatea ei pentru că nu îl știa nimeni. Niciodată nu ieșea la iveală, era onestitatea ei pură care putea strica relații prin adevărul spus.

Pe Lisabeta o îmbrăca în fiecare dimineață, îi punea masca cu grijă pe față și pornea la drum, mereu zâmbind în oglindă, să vadă și ea cum arată un om când zâmbește. Pentru că zâmbetul Victoriei din suflet era mult mai frumos, un zâmbet care nu știa cum arată și nici ce fel se arcuiesc obrajii, dar nici nu avea nevoie să știe. Oamenii din viața ei nu erau interesați de acela, erau preocupați doar să vadă ce culoare au dinții, dacă sunt drepți, aliniați, dacă lipsește vreunul, dacă buzele sunt crăpate, dacă au fost vopsite cu ruj … ăsta era scenariul ei în fiecare dimineață, și-l pregătea de cu seară și avea grijă să îl mențină cât mai mult posibil pe timpul zilei.

De ochii ei nu se atinse niciodată, erau albaștri, curați, și mereu frumoși iar în spatele lor, Daria cuminte. Primea complimentul veșnic pentru ochii ăștia și ei nu îi plăcuse niciodată pentru că nu știa ce să răspundă, o făceau să se simtă prost pentru că erau ochii Dariei. Drept vorbind, nimeni nu spune: „ce șolduri voluptoase ai”, „cât de frumos sunt dispuși sânii”, „ce înalți sunt umerii” sau „cât de chinuite sunt gleznele în pantofi”, sunt niște adevăruri prea precise care nu impresionau, oamenii preferau niște ochi frumoși. Erau cartea ei de vizită. Cu toate astea, nu îndrăznea să răspundă în aceeași măsură pentru că atunci când te cunoști pe tine însuți, cunoști implicit și adevărul. Auzindu-l în voce umană, îi uzurpa esența.


– Gata, hai, urcă-te în spate. Bună ziua, ne duceți și pe noi la Cimitirul Drept pe Strada Eternității?

3. Cimitirul Drept Pe Strada Eternității

Cu fiecare răsunet al clopotelor, Victoria simțea un junghi în spate, acolo unde coloana se întâlnește cu aripa stângă retezată. Și într-adevăr, clopotele cântau tumultuos dorul lui Constantin și a mamei lui, Elena. Era o zi sumbră de primăvară care trebuia să fie vară dar în orașul nimănui ai fi crezut că cerul juca feste. Ca și cum Dumnezeu îl trecuse pe lista neagră și îl blestemase în unele zile cu o ploaie raunchiunoasă. „Ce se mai potrivește și vremea cu omul de rând, printre atâtea fețe șterse nici măcar ploaia nu mai avea ce să spele, păcatele erau comise”.

Dar junghiul persista de parcă cineva o îmbrâncea. Când a dat să se întoarcă, nu era nimeni acolo. Se gândea că poate o fi fost același care îi băga degetul în urechea goală, noaptea, după ce scotea aparatul. O entitate invizibilă dar prezentă, frate cu Moartea, pardon, adică Lisabeta. Așa o alintă Victoria din când în când, după niște pahare de vin roșu sângeriu. Dar nu era nimeni pe care să confrunte, ce să facă? A tăiat cu brațul aerul, crezând că poate așa descoperea muștele lui Sartre, măcar știa că nu are unde să se ascundă. A început să râdă mititel Daria, „cumva te caută furiile, Victoria? Alea de nici tu nu le vezi cât de multe sunt și enervante, de zici că și-au croit propriul om din umbra ta?”

– Victoria, fii atentă, cântă popa!

Veșnicul imperativ urmat de motiv. O combinație nocivă în gura mamei sale, ca o bombă toxică aruncată sub forma unui scuipat țărănesc, fără flegmă, doar băbesc și plin de credință.

– Sunt cea mai atentă, îți dai seama!

Sarcasmul Victoriei era la același nivel cu credința ei, fix în momentele necesare. Popa cânta întreținând un ecou gros și înfundat, ca într-o goarnă, anunțându-l pe Dumnezeu de prezența decedatului. Un spectacol pe cinste, la care nu aveai voie să aplauzi, dar bocetele erau binevenite, cât mai tari și dureroase, să spargă timpanele sănătoase. Cum Victoria nu avea așa ceva, pentru ea era relaxant, aproape ca un masaj dulce, presărat cu vorbe goale și rime albicioase. Se bucura uneori pentru că intrau prin Lisabeta care le filtra migălos și cu iscusință iar apoi erau primite de Daria care le dădea mai departe, nefiind egoistă să le păstreze pentru ea. În jurul ei, Victoria adulmeca spectacolul, împreună cu fetele. Cadavrul stătea cuminte, întins formal, ascultător, înțepenit încă de pe vremea lui în viață, pregătit pentru registrul mai înalt sau scăzut al membrilor familiei. Din păcate pentru el, avea parte doar de nevastă și femeia nu arăta decât aceleași grimase de pe vremea lui în viață. Singurul lor copil, Dăncilă, stătea la intrare în cimitir, cu brațele deschise în jos, neștiind dacă a călcat într-un căcat de pasăre sau de câine. Nu era deranjat de actul murdăriei în sine cât era de faptul că nu-și dădea seama de origine. Rămas așa pentru mai mult decat acceptabilele 3 minute, Victoria credea că s-a făcut statuie nouă în cimitir. Ceilalți erau niște oameni ai cadavrului, cunoscuți din vedere, care așteptau pomana, mâncărica cu gust de tămâie, stropită generos cu zelul popii. Plictiseala din jur o înțepa mai tare în spate și dacă nu era Oreste cocoțat pe crucea bunicului său, sigur începea să râdă.


Cimitirul îi oferea lui Oreste liniștea și siguranța secretului. În fiecare zi se plimba de-a lungul granițelor parcului de morți și își socotea în minte perechile, tinerii, fecioarele și pruncii care erau depozitați în sanctitatea pământului. Fiindcă se numea Cimitirul Drept, avea nevoie să știe dacă această corectitudine era destrămată de vreun trup nou-mort. Trebuia să știe câți ochi martori luau parte la fantezia lui. Farmecul stătea doar în acest element morbid, era tema centrală a geniului său ce avea să facă înconjurul lumii, iar el personajul principal controversat. Fără acest nucleu, aroganța și narcisismul lui se pierdeau în mulțime și așa devenise cel mai gălagios în tot orașul. Era norocos că găsise întocmai locul care să îi execute inspirația și să apese pe trăgaci după cum considera el de cuviință.

Propovăduia glumițe proverbiale, musai jumătate realitate, jumătate ficțiune, își spunea el, la finalul cărora adăuga un nume din lista lui de savanți, altfel risca să nu fie credibil. Iar certitudinea pentru el însemna autoritate, un lucru semnificativ ce îi gâdila ego-ul. Râdea sub mustață, dezvăluind doar dintele din aur, carcasa lui publică, fiind atât de încrezător în farmecul lui încât nu realiza penibilul la care îi supunea pe ceilalți.

Îi plăceau străinii, mai ales cei putrezi, uitați de lume. Pentru el erau doar niște trupuri la dispoziția lui, păpușile lui din paie în care putea să înțepe cu ciocul lui de corb. Își permitea orice cu ei, își alegea o pereche de morți în fiecare dimineață și încerca să își formeze legături de familie. O familie nouă de fiecare dată … nu mai aștepta el să fie ales, deținea controlul asupra lor. Mama lui murise cu 2 ani în urmă și tot ce regreta era că nu a aflat de la ea cum se spală cămașa.

Mușcând din portocală ca din carne vie, o vedea mergând apăsat, în acea dimineață, pe Victoria și abia aștepta să îi iasă în față. O privea stând apoi între două morminte și își calcula în minte minutele pe care avea să le petreacă mirosind-o cu ochii de vânător.

După ce terminase popa slujba, a considerat că pauza i se cuvenea și își luă cuvântul în brațele încrucișate:

– Bună, vict, zâmbind cât să se vadă doar dintele de aur fals.

Încă un motiv pentru care nu îi plăcea ei numele, tot orașul o știa sensibilă iar după ce Oreste o făcuse slabă de caracter în gura mare, o poreclise definitiv „victimă”, cu prescurtarea „vict” asociată. Așa o știa toată lumea iar el era mândru de parcă și-ar fi botezat coasta lui dreaptă, zămislind-o pe cea ce pururea îi va rămâne în posesie.

– Hai la mulți ani și să-ți fie țărâna ușoară! Din două, am împușcat iepuroaica, nu te mai caut la înmormântarea ta, ți-am zis-o de acum! Că deja îmbătrânești ca ăștia…

– Odihnește-te în pace alături de bunicu’, Oreste, să nu cumva să întindă mâna de dincolo și să te tragă de limbă cu furca!

A doua zi, nu mai avea limbă și nici grai, dar găsise cămașa călcată pe scaun.

4. La Mulți Ani Că Țărâna Nu-i Ușoară

Așa simțea Victoria, un an în plus era țărâna mai apăsătoare pe pieptul ei iar, venind de la Oreste, vestea bătrâneții părea mai aproape ca niciodată. Împlinise 25 de ani, trăise deja jumătate din viață, dublu pe atât era maximul pe care și-l dăduse. „Nici nu are rost să mă complic, atâta respirat pentru o căruță șchioapătă de ani”. În schimb, Oreste avea farmecul de a o călca pe nervi, numai dintele de aur parcă îi bătea ca un ciocan neuronii. Pe ghicite. Atunci când a ieșit în gura sângerândă, chinuind sunetele fade ale unui clopot bătrân, Victoria era puțin confuză. Nu înțelegea ce se întâmplase peste noapte și de ce această gură revărsând sangeriul vinului ei vântura cămașa călcată și apretată în fața tuturor.

Murmurând ca o pasăre gata să își dea duhul, Oreste devenise o sperietoare vie, umblătoare de milă și răzbunare. Expresia feței lui era plină de ură și de nervozitate, toate venele erau încapsulate între ele și aveai impresia că vor exploda în orice clipă. Babele își făceau crucile de rigoare și toată lumea se îndepărta de el ca și cum ar fi fost trimisul Satanei pe Pământ, molipsitor prin atingerea creștinească. Fără limbă, Oreste era pur și simplu un vierme retezat, folosindu-și membrele rămase pentru a se agăța de niște răspunsuri care nu veneau. Nimeni nu suna nici o ambulanță, toți priveau acest circ, pe jumătate realitate, pe jumătate ficțiune, fără să zâmbească dar întrebându-se ce va urma. Curiozitatea oamenilor din acest oraș uitat de lume era dezvoltată ca pe o îndeletnicire socială, cu cât dovedeai mai multă, cu atât creșteai rangul de a fi ascultat de cât mai mulți oameni și primeai statutul de om de încredere care are informații originale de la sursă.

Victoria își amintise atunci ultimele cuvinte pe care i le aruncase lui Oreste, în mijlocul cimitirului, după ce popa își terminase concertul. Nu-i venea să creadă că liniștea își găsise răgaz acum în limba lui lipsă. Nu îi dorise răul niciodată, mai ales pentru că știa cum să ai parte de el. Și chiar dacă Oreste nu era bunătatea întruchipată, această pedeapsă a nopții părea totuși nejustificată. Dar în același timp, Victoria își imagina cum bunicul lui bântuia străzile puțin după miezul nopții, cu furca de foc în mână, folosind-o drept bastonul reprezentativ al vârstei, cu straiele murdare de țărânna de unde nu trebuia să mai iasă. În picioare, era încălțat cu pantofii negri tradiționali, pentru că un sicriu trebuie să fie complimentat de ținuta cadavrului și nu invers. Cu toate acestea, fața lui era senină, se bucura să își revadă meleagurile, ca orice bătrân care se reîntoarce pe tărâmul unde s-a născut. Își recunoștea banca unde a sărutat-o prima dată pe cea care urma să-i devină soție, copacul sub umbra căruia a plâns atunci când viața nu îi mai dădea motive să zâmbească, aleea pe care și-a plimbat nepotul atunci când încă mai avea dorința de a-i sări în brațe, piața plină de banane și portocale, pe care le-a cumpărat mereu proaspete pentru nepoțelul năzdrăvan. Victoriei îi plăceau aceste filme, născute din puțul minții, îi plăcea să creadă că morții care și-au prețuit viața împreună cu cei dragi se reîntorc lângă ei, ca niște spirite invizibile. De aceea ea considera că, de fapt, nimeni nu moare, doar au dispărut trupurile. Aici nu mai stă nimeni, dar când bate inima, simți lipsa și prezența în același timp.


Bineînțeles, înainte de ambulanță, apăruse părintele veșnic cu straiele duhovnicești, pregătit de o exorcizare ca la carte, scrisă după chipul și asemănarea Bibliei. Asta i se păruse amuzant Victoriei, un popă pregătit să repare stricăciunea omenească prin incantații dumnezeiești, capabil, credea el, de minuni minunate. Cum limba nu crescuse la loc și nici contribuțiile nu fuseseră date, popa renunțase strigând în gura mare că nu există cale de întoarcere și Oreste să își spună rugăciunile înainte de a fi prea târziu. Dar tarziul deja se întâmplase și auzind sirena, a dispărut cu tot cu sfântul duh.

Deși ambulanța a venit destul de târziu, când tot circul deja ajunsese până la periferiile orașului, din gură în gură, medicii s-au pus pe treabă cu niște acțiuni mai productive. Astfel, au început să caute limba. Dar scoate limba de unde nu-i. Limba nu era de găsit nicăieri și primul lor gând fusese că Oreste a mâncat-o. Nimic neobișnuit pentru ei care văzuseră accidente și situații mult mai răvășitoare. În schimb, martorii nelipsiți ai scenei lui Iehova au observat acest mic detaliu și nivelul curiozității atinsese deja limitele supreme; deja telefonul fără fir se pusese în mișcare, cu o precizie atât de necruțătoare încât oamenii păreau niște furnici harnice pentru care iarna nu era decât un sezon.


Victoria își îmbârliga limba-n gură. Așa își făcea ea crucea mereu, în cerul gurii, cu papilele ei gustative. Papile care îmbibate de fumul țigării și de cafeaua amară băută de zor. Dar de data asta nu era vreun omagiu adus celui de Sus, era doar Lisabeta țopăind din ureche în gură și jucând dansul aprig al răzbunării. Își unduia șoldurile cu o precizie aspră iar venele ei pulsau un dulce amărui al tangoului agresiv. Fățarnică și stăpânitoare cum era, acest moment o definea din cap până-n picioare. În sfârșit, momentul ei triumfător, avea tot cerul la dispoziție și toți molarii la picioarele ei. Daria stătea ascunsă după cea mai veche măsea, neîndrăznind să deranjeze regina de inimă neagră. Știa că nu avea rost, Lisabeta era de neclintit în aceste convulsii și nici măcar o dușcă de vodcă nu ar fi putut să-i neutralizeze starea. Și până la urmă, nu avea rost, Victoria era deja îmbujorată, neștiind de unde vine emoția asta în valuri profunde. Astfel, nu mai suporta să vadă această manifestare a omului rănit și a fugit repede în casă, ascunzându-și plăcerea în dulap. Nu trebuia să iasă Lisabeta la iveală, meandrele fuseseră revărsate deja și țărâna întoarsă.