Michaela Coman

„Eu nu contest idealurile, îmi pun mănuşi atunci când mă apropii de ele...”

Un pas mic

La fel ca ploaia, pășeam pe tărâmuri necunoscute. În toate universurile. Tăceam de dorul îndrăznelii, amuțită până la ultimul fir de voință. Voiam să bag mâna în foc, să mă ard puțin, cât să simt un pic de viață. Cu cât corpul meu înainta, cu atât mai mult mintea conștientiza greșala. Dar nu au fost niciodată compatibile. Eram împărțită între un colț de vâlvătaie a neuronilor și un imens ocean de simțuri palpabile. Când piciorul călca strâmb, era vina lui. Dar strâmb a fost toată viața, mereu spre stânga și cu degetele închise. Așa pășeam eu să descopăr. Dar nu prea mult. Altfel misterul nu ar mai fi, și cu el totodată, nici pasul meu.

Leave comment

Your email address will not be published. Required fields are marked with *.