Michaela Coman

„Eu nu contest idealurile, îmi pun mănuşi atunci când mă apropii de ele...”

Nu mai stă nimeni aici …

„Nu mai stă nimeni aici” este titlul unui roman ce urmează a fi scris. Nici el nu știe dacă se va scrie singur sau dacă autoarea se va ancora în chinurile claustrofobe. În toată deșertăciunea lui, romanul speră, la fel cum și omul o face când deschide ochii dimineața.

A fi sau a nu fi

Uneori, las bricheta să-mi decidă soarta. Așa se face că merg la bucătărie să fumez. De fiecare dată, fac o pauză, mă uit în stânga și dreapta să fiu sigură că sunt singură, îmi aprind țigara și-mi spun „da, încă sunt aici …” Asta pentru că nu știu dacă am oprit gazul. Devine enervant, întotdeauna îl opresc.

Mereu mă gândesc „ poate nu ar trebui să îl opresc de data asta”, însă trupul meu presupune că trebuie să se agațe de speranță. Un adevărat truc al minții, dacă mă întrebi! Nimeni nu știe răspunsul, dar toți ne agățăm de ceva întunecat!

Obsesia lui e crâncenă

Ce trup obsedat de palpații dureroase. Se regenerează după fiecare noapte așa că durerea persistă la fiecare trezire. O muncă sisifică, să renaști la nesfârșit, chinuind fiecare fibră să se revolte împotriva voinței…