Nu mai stă nimeni aici … Roman

Uneori, las bricheta să-mi decidă soarta. Așa se face că merg la bucătărie să fumez. De fiecare dată, fac o pauză, mă uit în stânga și dreapta să fiu sigură că sunt singură, îmi aprind țigara și-mi spun „da, încă sunt aici …” Asta pentru că nu știu dacă am oprit gazul. Devine enervant, întotdeauna îl opresc.

Mereu mă gândesc „ poate nu ar trebui să îl opresc de data asta”, însă trupul meu presupune că trebuie să se agațe de speranță. Un adevărat truc al minții, dacă mă întrebi! Nimeni nu știe răspunsul, dar toți ne agățăm de ceva întunecat!
Obsesia lui e crâncenă
Ce trup obsedat de palpații dureroase. Se regenerează după fiecare noapte așa că durerea persistă la fiecare trezire. O muncă sisifică, să renaști la nesfârșit, chinuind fiecare fibră să se revolte împotriva voinței…