Michaela Coman

„Eu nu contest idealurile, îmi pun mănuşi atunci când mă apropii de ele...”
Ne duceți și pe noi?

Ne duceți și pe noi?

– Victoria! Mișcă-te, că ne așteaptă mortu’!

Avea o tendință de a ignora oamenii care o strigau pe nume. Nu-i plăcuse niciodată numele ei pentru că nu avusese în viața ei vreo victorie. În plus, considera că o limitează, ea nu era doar un nume scris pe un certificat. De aceea, când cineva striga la ea, doar deschidea ochii puțin, să vadă ce fel arată liniștea. Așa se trezea în fiecare dimineață, înghiontită de mama ei cu imperative care îi sfâșiau ochii mijiți, „haide!”, „mișcă!”, „trezește-te!”. Nu înțelegea de ce, unde, cum, pentru ce? I se părea că toată lumea are acel scop predestinat, scenariul fiind făcut înainte de culcare și executat primul lucru dimineața. Dura mai mult până își socotea toate simțurile, să vadă dacă nu cumva s-a pierdut vreunul prin vise, care din acestea a mai ruginit, care a mai renăscut. De un singur lucru era sigură, însă, era liniște. Vedea din ce în ce mai slab, își spunea: „atunci când nici ochii nu mă mai ascultă, sfârșitul bate la ușă. Parcă bătuse cineva la ușă…?”

– Îmbracă-te, taxiul a ajuns demult!

Îi plăcea mult să meargă cu taxiul, să fie condusă departe, în timp ce cădea pe gânduri, nemișcată. Se așeza mereu în față, cot la cot cu șoferul pentru că îi plăcea poziția lui în universul lui mic. Static, mereu în mișcare și așteptând întotdeauna o destinație la comandă. Mereu călător, cu urechea atârnată la radio. Dar nu-și băuse cafeaua și nu ieșea din casă fără să soarbă o picătură măcar. O picătură era administrată ca o injecție, își imagina cum intră în vene să dea alarma sângelui: „Trezirea! Este timpul pentru o nouă doză, carnea și osul nu se mișcă singure! Să trecem la treabă!”, și val-vârtej râurile se agitau să pornească omul.

Dar nu avea timp și de asta, era pe cont propriu. De regulă, nu asculta de nimeni și avea mereu grijă să se impună cât mai tolerant posibil astfel încât lucrurile să meargă în direcția ei și nu invers. Dar acum mortu’ îi dădea scopul, o aștepta să îl conducă la cimitir.

– Dar unde ne grăbim? Stai să îmi pornesc și eu sistemul …
– Haide, că stă coșciugul afară în soare și se încălzește mortu’ prea tare. Și apoi trebuie să îl schimbăm în alte haine, să arate curat la biserică.

Victoria nu putea să alerge după nimeni, nici măcar pentru ceva. Nu îi era fizic imposibil, ci logic nu îi era plauzibil. Cât de absurd să alergi în căutare de sănătate, cu viteza inimii, cum practică omul după ce a depășit limita viciilor confortabile. „Cum să alergi pur și simplu? Dar mai ales, către ceva sau cineva?” Din același motiv prefera mereu să se așeze în autobuz cu spatele la drum. Voia să fie condusă de undeva, nu să vadă unde merge, asta știa deja. Așa își imagina ea că își ia deciziile proprii.


Se născuse puțin după miezul nopții așa că era mereu între două lumi, mereu la limită. De aceea îi plăcea mai mult noaptea, oamenii nu funcționau atunci, dormeau ca niște cadavre în așteptarea luminii. Așa îi prefera, liniștiți, în tranșa viselor, descurcându-se în alte lumi. Mai mult, noaptea putea să gândească fără zgomotul cotidian, din cauza căruia se simțea mereu captivă în lumea sunetelor de necuprins. Și, deși știa că putea să facă oricând noapte în ziua mare, alegea să mai pulseze și printre vocile absurde ale realității din când în când. Se folosea de aceste voci pentru a discuta cu vietățile ei, noaptea. Un înger și un demon pe fiecare umăr. Ea, în schimb, îi avea în urechi. Pe urechea stângă, demonul Lisabeta care o chinuia și o încurca în existență cu îndoieli, sentimente încurcate, o vietate extrem de anxioasă și plină de amărăciune. Pe urechea dreaptă, îngerul Daria, era jumătate din jumătatea ei pentru că nu îl știa nimeni. Niciodată nu ieșea la iveală, era onestitatea ei pură care putea strica relații prin adevărul spus.

Pe Lisabeta o îmbrăca în fiecare dimineață, îi punea masca cu grijă pe față și pornea la drum, mereu zâmbind în oglindă, să vadă și ea cum arată un om când zâmbește. Pentru că zâmbetul Victoriei din suflet era mult mai frumos, un zâmbet care nu știa cum arată și nici ce fel se arcuiesc obrajii, dar nici nu avea nevoie să știe. Oamenii din viața ei nu erau interesați de acela, erau preocupați doar să vadă ce culoare au dinții, dacă sunt drepți, aliniați, dacă lipsește vreunul, dacă buzele sunt crăpate, dacă au fost vopsite cu ruj … ăsta era scenariul ei în fiecare dimineață, și-l pregătea de cu seară și avea grijă să îl mențină cât mai mult posibil pe timpul zilei.

De ochii ei nu se atinse niciodată, erau albaștri, curați, și mereu frumoși iar în spatele lor, Daria cuminte. Primea complimentul veșnic pentru ochii ăștia și ei nu îi plăcuse niciodată pentru că nu știa ce să răspundă, o făceau să se simtă prost pentru că erau ochii Dariei. Drept vorbind, nimeni nu spune: „ce șolduri voluptoase ai”, „cât de frumos sunt dispuși sânii”, „ce înalți sunt umerii” sau „cât de chinuite sunt gleznele în pantofi”, sunt niște adevăruri prea precise care nu impresionau, oamenii preferau niște ochi frumoși. Erau cartea ei de vizită. Cu toate astea, nu îndrăznea să răspundă în aceeași măsură pentru că atunci când te cunoști pe tine însuți, cunoști implicit și adevărul. Auzindu-l în voce umană, îi uzurpa esența.

– Gata, hai, urcă-te în spate. Bună ziua, ne duceți și pe noi la Cimitirul Drept pe Strada Eternității?

 

Sursă imagine: Taxi driver (Dodi Ballada)

Leave comment