Michaela Coman

„Eu nu contest idealurile, îmi pun mănuşi atunci când mă apropii de ele...”
Micul dejun

Micul dejun

Cu degetele goale, striveam pământul rece de sub picioarele mele. Mă simțeam ca și cum tot ce exista se desfășura într-o formă chirurgicală. Toata lumea se purta cu mănuși, niciodată colorate și așteptau tăcuți răspunsurile dorite. Mi-aș fi dorit ca pe piatra funerară să scrie: „Sfâșiată de dinți, captivă printre gloanțe, acum îmi număr universurile”. Atât era de ajuns, mi-am zis, oricine va trece pe acolo va ști cum am vrut să trăiesc și uite așa îmi încolțeam o voință în suflete diverse. Însă exista o barieră mult mai mare, o perdea atât de groasă încât zidul Berlinului era parcă un punct in miile de puncte desenate într-un tablou. Nimeni nu putea să trăiască, să citească cheia libertății, să-și muște buza cu o fervoare de nou-născut. După care am înțeles:

— Totul este în siguranță atunci când există limite. De ce să riscăm o gură de rai pentru o mare de iad dulce?
E un amuzament groaznic să te holbezi la aceste grămezi de carne care sunt ținute în viață doar de un val de circuit sangvin. Așa o încântare când vezi niște obraji îmbujorați de cuvintele dulci care răsună printre buzele unui tânăr fermecător. Așa o sperietură când vezi cum sângele țâșnește de la o tăietură cu cuțitul într-un registru casnic sau sinucigaș. Așa de viclean când vezi cum înflorește trandafirul, o doamnă neînduplecată, deținând propriile arme împotriva cuvintelor mincinoase, o doamnă trufașă și atrăgătoare în același timp. Așa stăteam și eu pe o bordură a morților, denumită Aleea Viitorului.

— Hmm, am străbătut aleea când eram încă în viață însă nu m-a dus nicăieri. Oare acest trup bântuitor va avea mai multe reușite? Și totuși nu cred că e timpul. Existau anumite momente pentru anumite clipe care se vor petrece sub anumite circumstanțe calculate cu o anumită finețe. Așa eram eu, deși nu prea bună la calcule.
Da, mi-am recunoscut, persoana mea ruginită trebuia să renască. Nu împachetată în nici un raft în vreo memorie, nu ștearsă cu buretele zilei de mâine, nici îmbunătățită cu accesoriile unei noi lumi. Doar conservată. Însă răsfoind prin catalogul de personalități, m-am regăsit ca Angela. Cimitirul îmi impunea asta. Locul împânzit de crucile celor ce au fost impunea o soluție analogă pentru o problemă digitală.

În timp ce mi-am mai aprins încă o țigară, priveam cerul. Atât de limpede și albastru, arăta ca un nesfârșit copil.
— Ah! Carnea asta mocnește sub unghie, nu mă lasă să-mi respir cuvintele, e atât de dură și zgârie!
— Oare ce s-o ascunde după cer? Probabil trebuie să fie ceva atât de întunecat încât toată puritatea ni se dezvăluie, nouă, oamenilor ratați ce îndrăznim să îl privim. Și m-am gândit, mult, și mi s-a făcut frică.
— Oare? Oare suntem noi distracția altei forme de viață? Suntem noi niște măscărici pe o scenă mare și cineva râde de absurditatea vieții noastre? Nu e cerul un ecran pentru întunecații de dincolo? Dar cine sunt ei, privitorii care ne urmăresc ronțăind morții noștri?

Sursă imagine: Our Identity (Christopher Vidal)

Leave comment

Your email address will not be published. Required fields are marked with *.