Michaela Coman

„Eu nu contest idealurile, îmi pun mănuşi atunci când mă apropii de ele...”
Letargia v2.0

Letargia v2.0

Realizez din ce în ce mai mult că se răspândește o stare de letargie. M-am uitat imediat în Dex să fiu sigură că despre asta e vorba și am găsit: „stare patologică caracterizată printr-un somn adânc, de lungă durată, însoțit de diminuarea funcțiilor vitale. (Fig.) Apatie, amorțeală, inactivitate totală.” Da, nu asta arată oglinda, nici pe departe, nu mă încadrez aici.

Din păcate, este vorba despre ceva mult mai grav și crâncen. Să încerc … Un fel negătit de stare, destul de patologică, identificată printr-un coșmar tri-dimensional, de durată permanentă, însoțit de pulsarea nucleară a miilor de gânduri, idei, concepții, sentimente, dezamăgiri, frustrări, încercări, deșertăciuni, speranțe, tolerări, coride, tulburări, ființe! Practic, o foaie albă mutată de colo colo, niciodată scrisă dar mereu îndoită în mai multe straturi, trasă din părți și depozitată în locurile sumbre.

Cum se tratează asta? Ce fel de boală poate fi? Pentru că m-am blocat în sertarul vieții mele și nu știu cine e stăpân pe cheia mea, era mult mai ușor așa, să fi fost salvată la comandă. Dar am avut grijă să mă ascund bine, să nu cumva să se vadă o lacrimă prelingându-se pe obraji. Măcar carcasa a rămas de oțel. Dar, revenind, cum fac ordine în sertarul ăsta, cum îi administrez o porție bună de adrenalină astfel încât virusul letargiei v2.0 să nu facă ravagii fatale?

Scuzați limbajul greoi, pur și simplu se inserează cuvintele de la sine. Carență, intransingent, cordon, vacant, longevitate, mă jur pe mâna stângă, le cunosc și le simt dar și-au pierdut contextul. Poate sunt chiar bătătoare la ochi, așa cuvinte, deloc aleatorii, într-un așa sistem. Cu toate astea, mâna dreaptă le încearcă, poate a supraviețuit cineva. Poate chiar cineva care să înțeleagă cât de dureros poate fi să respiri în condiții înverșunate.

Urâțenia omului a depășit nivelul turmentatului, stăm toți cu ochii deschiși, privind în față ca și cum așteptăm trenul să ne calce, să ne ducă în viața următoare. Ce bătălie să duci în minte, căutând curajul să te arunci înainte primul! Încotro să merg? Am libertatea pasului dar deciziile s-au împrăștiat în lături, în fața mea e doar imposibilul. Ce faci atunci când nu poți merge înainte? Să te balansezi stânga-dreaptă până reușești să te aduni?

Mi-au înghețat brațele în plină vară încercând să găsesc rostul. Al meu. Fiindcă dacă m-ai întreba acum ce fac (acel absurd indiciu că ai începe o conversație dar fără să o faci), ți-aș spune că exist degeaba. Mușc din carnea rebelă a unghiei și trăiesc într-un cap care trăiește în altă lume.

Lumea asta din afara capului parcă renovează proprietățile definitorii ale unui blestem, pe zi ce trece. Când observi că a mai avut loc încă un record în plafonul superior al prostiei, apare încă unul. Să nu uiți ce comic poate fi când ești paralel pe brânci-ul altora.

„Da, aici nu mai stă nimeni, au rămas doar câteva păpuși vii sădite de Caragiale, adulmecând mirosul fățărniciei și mestecând același moment de revoltă, fără să coboare de pe piedestal.”


Atât reușise să își noteze în carnet, trebuia să aibă o dovadă că există. Creionul e negru, foaia e albă, cuvintele sunt scrise. A fugit apoi să răspundă la ușă, cineva suna insistent, ca un mesager al apocalipsei. Nu era decât elefantul, vărul îndepărtat al rinocerului, și voia să intre în casă dar nu încăpea pe ușă. Așa știuse că lucrurile aveau de gând să se schimbe, mirosea putrezimea corpului aruncat în fața ușii ca gunoiul care se adună în fiecare zi.

Sursă imagine: Your Vibration

Leave comment