Michaela Coman

„Eu nu contest idealurile, îmi pun mănuşi atunci când mă apropii de ele...”
La Mulți Ani Că Țărâna Nu-i Ușoară

La Mulți Ani Că Țărâna Nu-i Ușoară

Așa simțea Victoria, un an în plus era țărâna mai apăsătoare pe pieptul ei iar, venind de la Oreste, vestea bătrâneții părea mai aproape ca niciodată. Împlinise 25 de ani, trăise deja jumătate din viață, dublu pe atât era maximul pe care și-l dăduse. „Nici nu are rost să mă complic, atâta respirat pentru o căruță șchioapătă de ani”. În schimb, Oreste avea farmecul de a o călca pe nervi, numai dintele de aur parcă îi bătea ca un ciocan neuronii. Pe ghicite. Atunci când a ieșit în gura sângerândă, chinuind sunetele fade ale unui clopot bătrân, Victoria era puțin confuză. Nu înțelegea ce se întâmplase peste noapte și de ce această gură revărsând sangeriul vinului ei vântura cămașa călcată și apretată în fața tuturor.

Murmurând ca o pasăre gata să își dea duhul, Oreste devenise o sperietoare vie, umblătoare de milă și răzbunare. Expresia feței lui era plină de ură și de nervozitate, toate venele erau încapsulate între ele și aveai impresia că vor exploda în orice clipă. Babele își făceau crucile de rigoare și toată lumea se îndepărta de el ca și cum ar fi fost trimisul Satanei pe Pământ, molipsitor prin atingerea creștinească. Fără limbă, Oreste era pur și simplu un vierme retezat, folosindu-și membrele rămase pentru a se agăța de niște răspunsuri care nu veneau. Nimeni nu suna nici o ambulanță, toți priveau acest circ, pe jumătate realitate, pe jumătate ficțiune, fără să zâmbească dar întrebându-se ce va urma. Curiozitatea oamenilor din acest oraș uitat de lume era dezvoltată ca pe o îndeletnicire socială, cu cât dovedeai mai multă, cu atât creșteai rangul de a fi ascultat de cât mai mulți oameni și primeai statutul de om de încredere care are informații originale de la sursă.

Victoria își amintise atunci ultimele cuvinte pe care i le aruncase lui Oreste, în mijlocul cimitirului, după ce popa își terminase concertul. Nu-i venea să creadă că liniștea își găsise răgaz acum în limba lui lipsă. Nu îi dorise răul niciodată, mai ales pentru că știa cum să ai parte de el. Și chiar dacă Oreste nu era bunătatea întruchipată, această pedeapsă a nopții părea totuși nejustificată. Dar în același timp, Victoria își imagina cum bunicul lui bântuia străzile puțin după miezul nopții, cu furca de foc în mână, folosind-o drept bastonul reprezentativ al vârstei, cu straiele murdare de țărânna de unde nu trebuia să mai iasă. În picioare, era încălțat cu pantofii negri tradiționali, pentru că un sicriu trebuie să fie complimentat de ținuta cadavrului și nu invers. Cu toate acestea, fața lui era senină, se bucura să își revadă meleagurile, ca orice bătrân care se reîntoarce pe tărâmul unde s-a născut. Își recunoștea banca unde a sărutat-o prima dată pe cea care urma să-i devină soție, copacul sub umbra căruia a plâns atunci când viața nu îi mai dădea motive să zâmbească, aleea pe care și-a plimbat nepotul atunci când încă mai avea dorința de a-i sări în brațe, piața plină de banane și portocale, pe care le-a cumpărat mereu proaspete pentru nepoțelul năzdrăvan. Victoriei îi plăceau aceste filme, născute din puțul minții, îi plăcea să creadă că morții care și-au prețuit viața împreună cu cei dragi se reîntorc lângă ei, ca niște spirite invizibile. De aceea ea considera că, de fapt, nimeni nu moare, doar au dispărut trupurile. Aici nu mai stă nimeni, dar când bate inima, simți lipsa și prezența în același timp.


Bineînțeles, înainte de ambulanță, apăruse părintele veșnic cu straiele duhovnicești, pregătit de o exorcizare ca la carte, scrisă după chipul și asemănarea Bibliei. Asta i se păruse amuzant Victoriei, un popă pregătit să repare stricăciunea omenească prin incantații dumnezeiești, capabil, credea el, de minuni minunate. Cum limba nu crescuse la loc și nici contribuțiile nu fuseseră date, popa renunțase strigând în gura mare că nu există cale de întoarcere și Oreste să își spună rugăciunile înainte de a fi prea târziu. Dar tarziul deja se întâmplase și auzind sirena, a dispărut cu tot cu sfântul duh.

Deși ambulanța a venit destul de târziu, când tot circul deja ajunsese până la periferiile orașului, din gură în gură, medicii s-au pus pe treabă cu niște acțiuni mai productive. Astfel, au început să caute limba. Dar scoate limba de unde nu-i. Limba nu era de găsit nicăieri și primul lor gând fusese că Oreste a mâncat-o. Nimic neobișnuit pentru ei care văzuseră accidente și situații mult mai răvășitoare. În schimb, martorii nelipsiți ai scenei lui Iehova au observat acest mic detaliu și nivelul curiozității atinsese deja limitele supreme; deja telefonul fără fir se pusese în mișcare, cu o precizie atât de necruțătoare încât oamenii păreau niște furnici harnice pentru care iarna nu era decât un sezon.


Victoria își îmbârliga limba-n gură. Așa își făcea ea crucea mereu, în cerul gurii, cu papilele ei gustative. Papile care îmbibate de fumul țigării și de cafeaua amară băută de zor. Dar de data asta nu era vreun omagiu adus celui de Sus, era doar Lisabeta țopăind din ureche în gură și jucând dansul aprig al răzbunării. Își unduia șoldurile cu o precizie aspră iar venele ei pulsau un dulce amărui al tangoului agresiv. Fățarnică și stăpânitoare cum era, acest moment o definea din cap până-n picioare. În sfârșit, momentul ei triumfător, avea tot cerul la dispoziție și toți molarii la picioarele ei. Daria stătea ascunsă după cea mai veche măsea, neîndrăznind să deranjeze regina de inimă neagră. Știa că nu avea rost, Lisabeta era de neclintit în aceste convulsii și nici măcar o dușcă de vodcă nu ar fi putut să-i neutralizeze starea. Și până la urmă, nu avea rost, Victoria era deja îmbujorată, neștiind de unde vine emoția asta în valuri profunde. Astfel, nu mai suporta să vadă această manifestare a omului rănit și a fugit repede în casă, ascunzându-și plăcerea în dulap. Nu trebuia să iasă Lisabeta la iveală, meandrele fuseseră revărsate deja și țărâna întoarsă.

Leave comment