Michaela Coman

Eu nu contest idealurile, îmi pun mănuşi atunci când mă apropii de ele...
Proză

La desert, cordon ombilical! (iv)

12/03/2016
Pin on PinterestShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on TumblrShare on RedditShare on LinkedInShare on StumbleUponDigg thisBuffer this pageEmail this to someonePrint this page

Desertul.
— Ce frumoase sunt valurile când decid pentru destinul tău! Nu să trăiești într-o carantină fiind contagios de rutina feliată mereu subțire în fiecare zi. Cât de groaznic este să trăiești pe jumătate, să nu mai ai bateriile pentru sunetul celei de-a doua zi. Insolvabilitatea mi se trântea alene printre cearșafuri, dar când am prins-o parcă smulgeam din jumătatea de curaj. Iar în disperarea mea, am urlat cu sufletul răgușit și mi-am reîntregit șablonul. Mi-am definit balanța viitorului și aceea era în favoarea sângelui. Apa nu dădea nici un randament, însă mereu sângele va naște un braț, o ureche, o lumină, o pasiune, un puls. Coloanele unui diavol mic au fost puse așadar în construcție, urma să pun bazele unui întreg concept de existență, iar acel concept era destinul meu.
Mi-am tăiat legătura și am țipat mai tare, trebuia să mă audă cineva. Mă scufundam în apa unui alt trup și lumina atât de inconfortabilă îmi strivea privirea.
— Tare neplăcut să renaști!
O iau de la capăt de fiecare dată când deschid ochii. Ca atunci când guști din dulcele zilei fără de sfârșit. Mi se topește în gură un desert, dar celule din corpul perisabil încep să plângă de dorul universului trecut. Vis de-ar fi fost, l-am trăit mai ceva ca pe o viață.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *