Michaela Coman

Eu nu contest idealurile, îmi pun mănuşi atunci când mă apropii de ele...
Proză

La desert, cordon ombilical! (ii)

10/03/2016
Pin on PinterestShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on TumblrShare on RedditShare on LinkedInShare on StumbleUponDigg thisBuffer this pageEmail this to someonePrint this page

Prânzul.
Iar mi-au mucegăit nervii, devine deja inestetic. A treia ureche a auzit sirena crucii, atât de scârțâitoare dar vitală, ca un poștaș al nefericirii. O aud că țipă ca la piață:
— Înghițim neregularitățile, intrați, vă rupem cercul vieții, îl sfărâmăm și mestecăm, acum și la ofertă unică!
Cum să se plictisească oamenii dacă jungla claxonează, dacă funcționăm pe patru roți sau dacă vânăm ca niște atotputernici compasiunea…
— Măsuța de sticlă încă rezistă.
— Cum?
— Am aruncat pe ea lichidul unei cofeine, literele bântuite de strămoși, foarfecele l-am pitit să nu mă vadă, am pus coatele pline de apatie, scrumiera urla de cenușa-i permanentă…
— Au putrezit literele astea românești, mă uit adânc în voma lor și de fiecare dată parcă au altă culoare de palincă.
— Cărțile? Mi se par întâia minune a lumii iar dacă ar fi ființe probabil cele șapte clișeice s-ar înclina în fața lor, cu smerenie și lacrimi dulci.
— Ce n-aș da să nasc niște lacrimi acum, ale mele, să le adun într-o cutie și să le îngrop în pământul mormântului meu. Aș lăsa drept piatră funerară o sticlă din cristalul cel mai pur, să-mi strălucească patriotismul, singurul pe care îl știu. M-aș holba ore, zile, luni, la transparența ei, numai să-mi deslușesc menirea, să obosesc căutând, să renunț, să leșin și să-mi revin în fire, iar apoi să simt durerea lui Sisif.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *