Michaela Coman

Eu nu contest idealurile, îmi pun mănuşi atunci când mă apropii de ele...
Proză

Cutia cu propria-mi pisică (iv)

16/03/2016
Pin on PinterestShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on TumblrShare on RedditShare on LinkedInShare on StumbleUponDigg thisBuffer this pageEmail this to someonePrint this page

3. Apăs pe mâner. E printre căile cele mai sigure și ușoare, fără alte complicații. Atunci când ușa se deschide, respir de vreo 3 ori, și îmi zic:
— Poate că va fi un iad nejustificat, poate că va fi un iad corect. Nu aș vrea, în nici un caz, niște nori și o pace asurzitoare. Hmm … ăsta chiar ar fi un iad crâncen.
Făcând primul pas, mă așteptau, de fapt, niște șerpi cum nu am mai văzut. Mici, e adevărat, dar excepționali, anatomic vorbind. Cu o structură bine controlată, în poziție dreaptă, șarpele conducător era singurul cu trei capete, câte un ochi pentru fiecare. În comparație cu ceilalți, mă amuzam în sinea mea cum aceste capete parcă formează o coroană, aducând un pic din culoarea ruginii argintului de mai devreme. Chiar și coada, am observat, care reprezenta un punct de stabilitate pentru statura falnică a șarpelui, concentra nuanțele de aur a celeilalte cheii. Șerpii din jurul lui, pe de altă parte, erau atât de frumoși, de o culoare roșiatică cum vezi doar în interiorul rodiilor. Când tai o rodie, îți țâșnește acel roșu care te atrage, care dă gust privitorului. Sângele dezgustă, însă te captivează, e un roșu care te familiarizează cu senzaționalul, războiul, pelerina unui super om, idealul nietzschean sau scufița inocenței. Atunci m-am întrebat:
— Oare dacă un șarpe atât de roșu în exterior ar fi tăiat, ce culoare ar minuna privirea? Ar îndemna culoarea respectivă la gesturi umane de a îmbuca vinovat în fața plăcerii? Ce culoare ar fi asta? Când aflăm, o punem în dicționar, nu-i așa?
Ceea ce mă intriga, în special, era faptul că nu lua nici o atitudine. Ori, nu trebuia să declanșeze atacul, să-și trimită soldățeii să mă răpună? Nu reacționa în nici un fel, deja intram la bănuieli. Părea o glumă proastă în 3D, însă confecționată cu cele mai sofisticate recuzite cinematografice. Dar eu, ca un aspirator fidel, vreau să știu ce asimilez, ca să știu cum să mă comport. Deci, dacă ei nu fac nici o mișcare, mie îmi șade bine momentan în rolul de observator.
Omulețul meu nu mai zicea nimic. Să fi fost acești șerpi demonii lui? Oare conducătorul nu mă ataca pentru că îl aștepta de fapt pe el să iasă la iveală? Aud apoi din interior: „O muscă pe perete. Să îndrăznesc sau nu? Dar daca ziua va vibra căldura infernală în jurul meu precum o furie perpetuă a procesorului de conștiință?”
Revenindu-mi după aceste scenarii, speriată de parcă un întrerupător mi-a luminat camera minții, m-am blocat. În oricare dintre situații, nu exista nici o cale de ieșire, cel puțin nu una în care totul se sfârșește cu bine.
— Ți-am zis eu că e o capcană!
— Știu, omulețule, mi-ai zis. Însă eu ce fac acum? Nici o alegere nu mi se pare corespunzătoare, iar decizia trebuie luată. Sunt aici. De fapt, suntem aici. Cale de întoarcere nu există, deci trebuie să avem în vedere ceea ce ni se pune la dispoziție.
Și chiar în momentul acela, am avut parte de cea mai puternică străfulgerare. Da! Pentru că nu este vorba de scopul călătoriei ci despre călătoria în sine. Pentru că sunt în propriul meu vis, sunt închisă în deținerea propriilor alegeri. Iar atât timp cât nu fac nici o alegere, totul rămâne posibil.

Image Credits: Fleeting States

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *