Michaela Coman

Eu nu contest idealurile, îmi pun mănuşi atunci când mă apropii de ele...
Proză

Cutia cu propria-mi pisică (i)

13/03/2016
Pin on PinterestShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on TumblrShare on RedditShare on LinkedInShare on StumbleUponDigg thisBuffer this pageEmail this to someonePrint this page

Îmi place să iau liftul când merg spre etajul viselor, să mă pierd în privirea vulturului de la intrare. Pe scări e mai dureros, mai ales pentru omulețul din mine. Lui îi place să joace șah, mutările îi sunt prielnice: „Un gândac pe perete. Să-l omor sau nu? Dar daca mi se târăște noaptea-n vis pe șira spinării și-mi sfarmă scoarța fragilă a conduitei morale?”
Eu? Eu nu sunt un corp decisiv, să îmi fac mutările singură, până și celulele mele s-au obișnuit așa, într-o statică confortabilă. M-am considerat multă vreme un tablou pe perete având în spate umbra de rigoare a trecutului. Mereu acolo, cu ochii mari și albaștri, fără un zâmbet definitoriu, atât de ascunsă sub privirea tuturor încât până și Mona Lisa ar încerca o expresie de panică. Da, nu are rost să încerc fiecare scăriță, sunt convinsă că suferă cu fiecare călcare brutală a omului obișnuit. Însă aripi de-aș fi avut, egocentrism aș fi dospit. Deci, lift.
Astfel, mâna și-a făcut un curaj mic să apese un buton de proporții. Din punctul de vedere al actului decisiv, desigur. Și atunci, omulețul din mine a propus o deraiere de la rutină, să apăsăm mai multe butoane. Am reacționat destul de iritată, de abia îndrăznisem utilizarea unui deget o singură dată. Mai multe mișcări erau de neconceput în starea mea. Dar cine sunt eu să-mi contrazic omulețul? Așa că am apăsat conștiincioasă fiecare buton la rând, după cum mi-am adus aminte. O combinație împerecheată, apoi alta încrucișată, am stăruit o vreme doar pe stilul îmbrățișat, am trecut în revistă și plictisitorul mono, până când mi-au rămas toate butoanele albe. Încercând să-mi desăvârșesc procesul, mi-am spus să ating totuși asonanța, deci m-am jucat apoi, ascunsă în bretonul meu pentru această plăcere culpabilă, cu toate tipurile de imperfecțiuni negândite în prealabil.
Îmi plăcea să circul cu această linie de lift, senzațiile erau întotdeauna pe măsura dorințelor mele. După ce mi-am încheiat concertul asupra butoanelor, o mulțime de brațe au apărut din toate colțurile și au început procedurile inscripționate în manualul de utilizare. M-au ridicat ușor spre meleagurile unui canal, de-o parte și de alta colorat în niște nuanțe inexistente pentru globul ocular (notă pentru sine: întocmește un dicționar de culori iluzorii), purtându-mă în aer ca pe cea mai firavă frunză căzătoare. Pluteam curioasă, oare care va fi punctul terminal al acestei călătorii? Mi-am păstrat întotdeauna întrebările la mine, în traista omulețului, ca să nu uit ulterior semnele de exclamare. Oare cine a mai parcurs traseul acesta? Oare Nietzsche și-a recunoscut un Dionysos printre pași? Oare Dostoievski s-a împiedicat de frații lui printre șine? Sau poate Poe s-a reîntâlnit în ochii propriului corb?
Totuși, era timpul să-mi găsesc demonii. Mi-au terorizat omulețul constant și m-am întrebat mereu dacă primesc vreo mărire de salariu. Nu concepeam acele intervenții de zdruncinare psihică, rostul acelor arsuri pricinuite cu furculița fierbinte sau semnalizarea unui drum al pierzaniei atunci când acesta conducea după regulile de circulație. Mereu pe aceeași cale dreaptă, indiferent care ar fi aceasta. Săracul, cât va mai îndura tragicomedia derulată pe banda ciclului de existență?
Mult mai durează călătoria! Plecând la drum cu nepăsare, m-am înțepat cu nerăbdare. Of, și mi-am uitat doza de subtilități pe birou. Chiar și pastila minune pentru întâmpinarea anumitor șocuri ecleziastice. Acum îmi dau seama, de fapt, cât de dezgolită sunt! Până și Eva pictată a omului creștin avea o frunzuliță, iar eu îndrăzneam să intru pe poartă așa cum am ieșit la naștere de pe altă poartă. Cine știe, poate nu există o ținută obligatorie… în acest caz, aș face chiar ravagii cu cel mai normal costum, fără accesoriul obligatoriu al unui Adam nesăbuit.
După numărul de culori, îmi dau seama că ating un capăt, devin din ce în ce mai puține. În sfârșit, pe partea stângă se afla o cheie atât de mare, din aur, nouă, cu capătul de eliberare în sus, iar pe partea stângă am ochit, în aceeași poziție, o cheie din argint mai ruginită. Între ele, o poartă atât de mică încât, pentru o clipă, am crezut că au croit-o pe mărimea omulețului meu. În schimb, mânerul … era deosebit. Nimic special la el, doar că nu îți puteai da seama ce poate fi: ori o sabie, ori o cruce răsturnată. Era curios, mi-am adus aminte că numai într-o cruciadă a copiilor mai văzusem acest model, nici nu știam că se mai fabrică.
Și atât? Asta e tot? Am ajuns aici, haide, acum ce? (glumeam eu, vorbind singură, hi hi, ca pentru mine). Omulețul meu a râs pentru prima dată, dar într-un fel cum nu-l mai văzusem. Mi-a zis:
— Vezi să nu fie vreo capcană.
— Nu înțeleg, ce capcană? Nu vezi că asta e tot?
Și m-am uitat în spate, drumul parcurs se evaporase ca și cum nu ar fi existat. Oare? Și m-am mai uitat și în față, la misterul ăsta plutitor de o parte și de alta. M-am gândit eu: „cheia normal deschide ceva, e un scop general valabil cunoscut, însă ușa asta minusculă nu are nevoie de cheie, are doar un mâner mai straniu decât faptul unor copii într-o cruciadă”. Am răsucit cuțitașul din emisfera mea stângă, poate descopeream alte soluții. Poate eu însumi eram o cheie. Dar dacă era așa, ce rost aveau astea două? Până la urmă, strângând din dinți, am făcut ce am știut eu mai bine. Mi-am scos camera de filmat din ochiul reflectării și am început să construiesc scenariile.

Image Credits: Fleeting States

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *