Michaela Coman

„Eu nu contest idealurile, îmi pun mănuşi atunci când mă apropii de ele...”
Cimitirul Drept Pe Strada Eternității

Cimitirul Drept Pe Strada Eternității

Cu fiecare răsunet al clopotelor, Victoria simțea un junghi în spate, acolo unde coloana se întâlnește cu aripa stângă retezată. Și într-adevăr, clopotele cântau tumultuos dorul lui Constantin și a mamei lui, Elena. Era o zi sumbră de primăvară care trebuia să fie vară dar în orașul nimănui ai fi crezut că cerul juca feste. Ca și cum Dumnezeu îl trecuse pe lista neagră și îl blestemase în unele zile cu o ploaie raunchiunoasă. „Ce se mai potrivește și vremea cu omul de rând, printre atâtea fețe șterse nici măcar ploaia nu mai avea ce să spele, păcatele erau comise”.

Dar junghiul persista de parcă cineva o îmbrâncea. Când a dat să se întoarcă, nu era nimeni acolo. Se gândea că poate o fi fost același care îi băga degetul în urechea goală, noaptea, după ce scotea aparatul. O entitate invizibilă dar prezentă, frate cu Moartea, pardon, adică Lisabeta. Așa o alintă Victoria din când în când, după niște pahare de vin roșu sângeriu. Dar nu era nimeni pe care să confrunte, ce să facă? A tăiat cu brațul aerul, crezând că poate așa descoperea muștele lui Sartre, măcar știa că nu are unde să se ascundă. A început să râdă mititel Daria, „cumva te caută furiile, Victoria? Alea de nici tu nu le vezi cât de multe sunt și enervante, de zici că și-au croit propriul om din umbra ta?”

– Victoria, fii atentă, cântă popa!

Veșnicul imperativ urmat de motiv. O combinație nocivă în gura mamei sale, ca o bombă toxică aruncată sub forma unui scuipat țărănesc, fără flegmă, doar băbesc și plin de credință.

– Sunt cea mai atentă, îți dai seama!

Sarcasmul Victoriei era la același nivel cu credința ei, fix în momentele necesare. Popa cânta întreținând un ecou gros și înfundat, ca într-o goarnă, anunțându-l pe Dumnezeu de prezența decedatului. Un spectacol pe cinste, la care nu aveai voie să aplauzi, dar bocetele erau binevenite, cât mai tari și dureroase, să spargă timpanele sănătoase. Cum Victoria nu avea așa ceva, pentru ea era relaxant, aproape ca un masaj dulce, presărat cu vorbe goale și rime albicioase. Se bucura uneori pentru că intrau prin Lisabeta care le filtra migălos și cu iscusință iar apoi erau primite de Daria care le dădea mai departe, nefiind egoistă să le păstreze pentru ea. În jurul ei, Victoria adulmeca spectacolul, împreună cu fetele. Cadavrul stătea cuminte, întins formal, ascultător, înțepenit încă de pe vremea lui în viață, pregătit pentru registrul mai înalt sau scăzut al membrilor familiei. Din păcate pentru el, avea parte doar de nevastă și femeia nu arăta decât aceleași grimase de pe vremea lui în viață. Singurul lor copil, Dăncilă, stătea la intrare în cimitir, cu brațele deschise în jos, neștiind dacă a călcat într-un căcat de pasăre sau de câine. Nu era deranjat de actul murdăriei în sine cât era de faptul că nu-și dădea seama de origine. Rămas așa pentru mai mult decat acceptabilele 3 minute, Victoria credea că s-a făcut statuie nouă în cimitir. Ceilalți erau niște oameni ai cadavrului, cunoscuți din vedere, care așteptau pomana, mâncărica cu gust de tămâie, stropită generos cu zelul popii. Plictiseala din jur o înțepa mai tare în spate și dacă nu era Oreste cocoțat pe crucea bunicului său, sigur începea să râdă.


Cimitirul îi oferea lui Oreste liniștea și siguranța secretului. În fiecare zi se plimba de-a lungul granițelor parcului de morți și își socotea în minte perechile, tinerii, fecioarele și pruncii care erau depozitați în sanctitatea pământului. Fiindcă se numea Cimitirul Drept, avea nevoie să știe dacă această corectitudine era destrămată de vreun trup nou-mort. Trebuia să știe câți ochi martori luau parte la fantezia lui. Farmecul stătea doar în acest element morbid, era tema centrală a geniului său ce avea să facă înconjurul lumii, iar el personajul principal controversat. Fără acest nucleu, aroganța și narcisismul lui se pierdeau în mulțime și așa devenise cel mai gălagios în tot orașul. Era norocos că găsise întocmai locul care să îi execute inspirația și să apese pe trăgaci după cum considera el de cuviință.

Propovăduia glumițe proverbiale, musai jumătate realitate, jumătate ficțiune, își spunea el, la finalul cărora adăuga un nume din lista lui de savanți, altfel risca să nu fie credibil. Iar certitudinea pentru el însemna autoritate, un lucru semnificativ ce îi gâdila ego-ul. Râdea sub mustață, dezvăluind doar dintele din aur, carcasa lui publică, fiind atât de încrezător în farmecul lui încât nu realiza penibilul la care îi supunea pe ceilalți.

Îi plăceau străinii, mai ales cei putrezi, uitați de lume. Pentru el erau doar niște trupuri la dispoziția lui, păpușile lui din paie în care putea să înțepe cu ciocul lui de corb. Își permitea orice cu ei, își alegea o pereche de morți în fiecare dimineață și încerca să își formeze legături de familie. O familie nouă de fiecare dată … nu mai aștepta el să fie ales, deținea controlul asupra lor. Mama lui murise cu 2 ani în urmă și tot ce regreta era că nu a aflat de la ea cum se spală cămașa.

Mușcând din portocală ca din carne vie, o vedea mergând apăsat, în acea dimineață, pe Victoria și abia aștepta să îi iasă în față. O privea stând apoi între două morminte și își calcula în minte minutele pe care avea să le petreacă mirosind-o cu ochii de vânător.

După ce terminase popa slujba, a considerat că pauza i se cuvenea și își luă cuvântul în brațele încrucișate:

– Bună, vict, zâmbind cât să se vadă doar dintele de aur fals.

Încă un motiv pentru care nu îi plăcea ei numele, tot orașul o știa sensibilă iar după ce Oreste o făcuse slabă de caracter în gura mare, o poreclise definitiv „victimă”, cu prescurtarea „vict” asociată. Așa o știa toată lumea iar el era mândru de parcă și-ar fi botezat coasta lui dreaptă, zămislind-o pe cea ce pururea îi va rămâne în posesie.

– Hai la mulți ani și să-ți fie țărâna ușoară! Din două, am împușcat iepuroaica, nu te mai caut la înmormântarea ta, ți-am zis-o de acum! Că deja îmbătrânești ca ăștia…

– Odihnește-te în pace alături de bunicu’, Oreste, să nu cumva să întindă mâna de dincolo și să te tragă de limbă cu furca!

A doua zi, nu mai avea limbă și nici grai, dar găsise cămașa călcată pe scaun.

Sursă fotografie: www.crimetime.ro

Leave comment